Cursuri Buddhism

Modulul 1

Prințul Siddhattha de la naștere la renunțare

Nașterea

În ziua cu lună plină din Mai, anul 623 î.e.n., în parcul Lumbini din Kapilavatthu, la granița Nepalului, s-a născut un nobil Prinț din clanul aristocrat Sakya. Tatăl său era Regele Suddhodana, iar mama lui era Regina Maha Maya. La șapte zile după nașterea copilului mama acestuia a murit, iar Maha Pajapati Gotami, sora mai mică a ei, care era de asemenea căsătorită cu Regele Suddhodana, a devenit mama vitregă a prințului.

Mare a fost bucuria poporului la nașterea acestui ilustru prinț. Un anume ascet, pe nume Asita, cunoscut ca și Kaladevala, a fost în mod special mulțumit la auzul acestei fericite vești și, fiind tutorele regelui, a vizitat palatul pentru a vedea pruncul regal.

Preafericitul Rege a adus copilul pentru a-i arăta respectul cuvenit, dar, spre surpriza tuturor, acesta s-a întors și s-a oprit exact în dreptul ascetului. Imediat ascetul s-a ridicat de pe scaunul lui și prevăzând viitoarea măreție a copilului, l-a salutat cu mâinile împreunate. Când l-a onorat astfel, tatăl, de asemenea, l-a salutat în același mod.

Marele ascet mai întâi a zâmbit, iar apoi a fost trist. Întrebat de ce are aceste sentimente amestecate, el a răspuns că a zâmbit datorită faptului că prințul va deveni, în cele din urmă, un Buddha și că a fost trist din cauză că el însuși, având o datorie legată de moartea lui anterioară și de renașterea într-un Plan Fără Formă – Arupaloka, nu va putea beneficia de înțelepciunea superioară a Celui Iluminat.

Ceremonia Numelui

La a cincea zi după nașterea Prințului, el a fost numit Siddhattha Gotama, ceea ce înseamnă „dorință îndeplinită”. Numele lui de familie era Gotama. În conformitate cu obiceiurile străvechi, mulți Brahmani învățați au fost invitați la palat pentru a participa la această ceremonie a numelui. Printre ei se aflau opt oameni distinși. Examinând caracteristicile copilului, șapte dintre ei au ridicat două degete, oferind o dublă interpretare, spunând că acest copil fie va ajunge un Monarh Universal, fie un Buddha.

Dar cel mai tânăr dintre ei, Kondanna, care îi depășea pe ceilalți în cunoaștere, a ridicat numai un singur deget și a afirmat cu tărie că prințul se va retrage definitiv din lume și va deveni un Buddha.

Festivalul Aratului

Un incident remarcabil a avut loc în copilăria prințului. A fost o experiență mentală nemaiîntâlnită de el, care mai târziu, în timpul căutării Adevărului, avea să-i servească drept cheie către Iluminare. Pentru a încuraja agricultura, regele a stabilit un Festival al Aratului. Era într-adevăr o ocazie festivă pentru toți, întrucât și nobilii, și oamenii obișnuiți, gătiți în haine de gală, participau la această ceremonie.

În ziua stabilită Regele, însoțit de curtenii săi, a mers pe câmp, luându-l cu el și pe tânărul Prinț cu îngrijitoarele lui. Punând copilul într-un baldachin protejat, sub umbra răcoroasă a unui măr, spre a fi supravegheat de îngrijitoare, Regele lua parte în mod activ la Festival.

Când festivalul era în toi, îngrijitoarele s-au îndepărtat puțin de Prinț, pentru a arunca o privire la minunatul spectacol. Profundul Prinț, matur în intelect, deși tânăr în ani, neavând nimeni grijă de el, stătea cu picioarele încrucișate și, concentrându-se asupra inspirării și expirării, a dobândit capacitatea de a-și concentra mintea într-un singur punct și a dezvoltat Primul Extaz – Jhana.

În mijlocul distracției, îngrijitoarele și-au amintit deodată de îndatoririle lor și când l-au văzut pe Prinț absorbit în meditație, lovite de teamă și de respect totodată, au raportat imediat Regelui. Acesta s-a îndreptat repede către locul respectiv și, văzându-l pe Prinț în postura meditativă, l-a salutat spunând: „Acesta, dragul meu copil, este al doilea salut al meu.”

Tinerețea Prințului Siddhattha

Fiind un copil regal, fără îndoială că Prințul Siddhattha a primit o bună educație, cu toate că scripturile nu oferă niciun detaliu despre studiile lui. Fiind vlăstar al unei clase războinice, probabil că el a fost pregătit în mod special în arta războiului.

La vârsta de 16 ani el s-a căsătorit cu frumoasa lui verișoară, Prințesa Yasodhara, de aceeași vârstă cu el. După această fericită căsătorie, el a dus o viață de lux, neavând cunoștință de vicisitudinile vieții de dincolo de porțile palatului.

Despre această viață luxoasă de prinț, el spune: „Eram delicat, excesiv de sensibil. Pe terenul tatălui meu, trei heleștee cu lotuși au fost amenajate special pentru mine. Într-unul înfloreau lotuși albaștri, roșii în altul și albi în al treilea. Nu foloseam altfel de santal decât pe acela din Kasi. Turbanul meu, hainele, tunica, pelerina, toate erau din Kasi. Zi și noapte, o apărătoare albă era ținută deasupra mea, astfel încât să nu fiu atins de căldură sau de frig, praf, frunze sau rouă”.

„Aveam trei palate construite pentru mine – unul pentru anotimpul rece, unul pentru anotimpul cald și un altul pentru anotimpul ploios. În timpul celor patru luni ploioase, locuiam în palatul pentru anotimpul ploios, fiind distrat de cântărețe talentate, fără a trebui să ies din palat. Așa cum în alte case li se dădea sclavilor și muncitorilor să mănânce terci din orez, în casa tatălui meu li se dădea orez cu carne.”

Renunțarea

Odată cu trecerea timpului, adevărul începea treptat să apară în conștiința lui. Natura lui contemplativă și compasiunea fără limite nu i-au permis să se desfete în plăcerile trecătoare ale traiului regal. El nu avea nicio durere, dar simțea o milă profundă pentru umanitatea în suferință. Din mijlocul confortului și al unei depline prosperități el a realizat universalitatea suferinței.

Într-o zi măreață, ieșind din palat pentru a vedea lumea exterioară, el a venit în contact direct cu adevărata realitate a vieții. În limitele restrânse ale palatului el văzuse numai partea frumoasă a vieții; partea întunecată, cunoscută oamenilor obișnuiți, fiindu-i ascunsă. Ochii lui ageri au întâlnit imaginea ciudată a unui bătrân uscățiv, a unei persoane bolnave, a unui cadavru și a unui ermit demn.

Primele trei viziuni l-au convins de natura inexorabilă a vieții și de boala universală a umanității. A patra viziune i-a sugerat mijloacele pentru depășirea suferințelor vieții și pentru atingerea calmului și a păcii. Realizând că plăcerile simțurilor, atât de prețuite de oamenii obișnuiți, nu au nicio valoare, și faptul că renunțarea în care se delectează înțelepții este foarte prețioasă, el a decis să plece în lume în căutarea Adevărului și a Păcii.

Când, după deliberări îndelungate, a luat această decizie finală, aparent fericita veste a nașterii unui fiu i-a fost transmisă. Contrar așteptărilor, el nu a fost copleșit de bucurie, ci l-a privit pe primul și unicul său fiu ca pe un impediment. În mod normal, un tată obișnuit, ar fi primit foarte bine vestea îmbucurătoare, dar prințul Siddhattha, nefiind doar un tată obișnuit, a exclamat: „Un impediment – rahu, s-a născut; o înlănțuire a răsărit”. Din acest motiv copilul a fost numit Rahula de către bunicul său.

Palatul nu mai era un loc potrivit pentru cel care avea să devină un Buddha. Venise timpul pentru plecarea lui.

El a ordonat căruțașului favorit, Channa, să înhame calul Kanthaka, după care s-a îndreptat spre apartamentele ocupate de către Prințesă. Deschizând ușa camerei, el a stat în prag, uitându-se liniștit la soția și la copilul lui care erau adormiți.

Compasiunea pentru cei doi dragi lui, ca și pentru lumea întreagă îl dominau în momentul plecării. El nu era îngrijorat de viitorul confort lumesc și de fericirea mamei și a copilului, întrucât ei aveau totul din abundență și erau bine protejați.

Lăsând totul în urmă, el a plecat din palat la miezul nopții și s-a îndepărtat în beznă pe calul său, însoțit numai de căruțașul lui credincios. Ca un rătăcitor nevoiaș, el a plecat în căutarea Adevărului și a Păcii.

Acest punct de cotitură al vieții a avut loc la 29 de ani, când el și-a început călătoria istorică. El a călătorit departe și, trecând râul Anoma, s-a odihnit pe mal. Aici și-a ras părul și barba și, dându-i îmbrăcămintea și podoabele lui Channa, împreună cu instrucțiunile de a se reîntoarce la palat, el a îmbrăcat roba galbenă, simplă, a unui ascet și a dus o viață de sărăcie voluntară. Ascetul Siddhattha, care ca Prinț a trăit numai în lux, a devenit un rătăcitor sărac și fără adăpost, trăind numai din ceea ce îi dădeau oamenii milostivi, așa cum hotărâse el însuși.

El nu avea un adăpost permanent. Un copac umbros sau o grotă singuratică îi ofereau protecție ziua și noaptea. Desculț și cu capul descoperit, el mergea în soarele arzător sau prin praful gros. Îmbrăcămintea lui nu era decât o zdreanță fără nicio valoare.

Neavând nimic despre care să poată spune că-i aparține, înafară de bolul pentru colectarea mâncării și roba care abia îi acoperea corpul, el și-a dedicat tot timpul și toată energia pentru descoperirea Adevărului.

Întrebări

  1. Care este diferența în ani între Era Buddhistă și Era Creștină?
  2. Pentru ce avea Prințul construite trei palate?
  3. Ce anume l-a condus la renunțare pe Prințul Siddhattha?
M 01
M 02
M 03
M 04
M 05
M 06
M 07
M 08
M 09
M 10
M 11
M 12
M 13
M 14
HOME